... Who's There?

            Omul modern nu poate supravieţui fără să trăiască, dacă se poate în ascuns, măcar o dramă. Aşa are şanse să empatizeze cu celelalte insule din jurul lui. Fără o dramă care are, în mod ideal, şi accente tragice, nu-l ia nimeni în serios.

Bună, sunt Zalyu şi sunt zdravăn ancorată în modernitate. Pe cale de consecinţă, trăiesc şi eu drama mea. Partea bună e că nu afectează pe nimeni în jurul meu. E o dramă benignă pentru ceilalţi. Partea proastă e că eu  nu o percep ca atare. Sufăr de o boală ciudată. Şi, aparent, incurabilă. Sunt „prea”.

Habar n-am dacă boala asta figurează în nomenclatorul bolilor cunoscute. Nici dacă e contagioasă. Ce ştiu clar e că are simptome variabile şi înşelătoare. La început, pare ok să construieşti o profesie, apoi un cuplu... Să fii bine la serviciu, să n-ai motive să explodezi de furie după muncă, să înveţi să săruţi, să faci surprize, să te bucuri şi să se vadă asta, să te înconjori doar de ce şi de cine te face să zâmbeşti... Să le faci, apoi, pe toate astea, din ce în ce mai bine. Până te îmbolnăveşti. Şi atunci, intri în reclama aia idioată în care se zâmbeşte obsesiv şi în faţa unui stand cu şampon, sau cu ulei, sau cu hârtie igienică. Şi, când să te întorci să vezi acelaşi zâmbet pe chipul celuilalt, îţi dai seama că a plecat. I s-a Aplecat. Cum să stai lângă o persoană cu care nu te poţi certa, căreia nu-i poţi face reproşuri, care nu are fisuri... Aiurea. Un divorţ şi câteva încercări eşuate de "relație". Eșecuri din varii motive, pe care n-am nicio problemă să le discut cu voi. Ar trebui să am, nu? Pfff... bolnavă rău, v-am zis...

Şi-atunci... de ce-am pornit blogul ăsta? Din două motive clare: unul, în întregime altruist: s-or mai fi săturat şi alţi oameni buni, dar singuri, de toate site-urile care seamănă între ele ca format, scop şi ofertă. Şi vin eu, să propun un „Best Jobs” al relaţiilor. Cu CV-uri, interviuri, tot tacâmul. Şi, doi, dintr-un motiv eminamente egoist, pe care nici n-ar trebui să vi-l spun... Vreau să văd dacă mai există oameni care au simptome asemănătoare cu ale mele... Vreau să îi aduc împreună, măcar potenţial, poate aşa se pot „vindeca”. Dacă ei sunt în stare, poate am şi eu o şansă. Până la urmă, există o singură modalitate ca drama mea să se transforme în tragedie: să fiu „prea”optimistă. Hai să vedem ce se întâmplă... vreţi?